Ovidiu Scridon şi atunci când se dezvăluie pare că ascunde sensuri nebănuite. Spune multe prin cântecele şi versurile sale, dar nu te lasă să îl cunoşti, ci doar să îl intuieşti. Ceea ce oferă lumii este partea care poate fi văzută, cea în care îndrăgostiţii se regăsesc, retrăiesc şi îşi mângâie rănile, cu arcuşul cuvintelor, împreună cu interpretul.

                  Versurile din acest volum sunt în mare parte scrise pentru muzică, de aceea respectă metrica impusă de acordurile sonore. Este viaţă şi forfotă în aceste cuvinte care închid în ele iubiri, tristeţi, despărţiri, un trecut pe care asumându-şi-l, îl poartă cu sine. Răzbate o tristeţe acută din aceste poeme devenite cântec, dar sunt aproape sigură că Ovidiu Scridon nu ar da tristeţea sa pe nimic, refuzând o viaţă mediocră, dar lipsită de durere. Se arată în această carte, pe el cel de atunci, cu toate rănile la vedere, confesiv, curajos. Ne spune că focul orb al destinului l-a făcut să iubească adânc şi sincer, până la capăt. Dar viaţa sa, aşa cum reiese din acest grupaj, a fost trăită plenar, cu toate bucuriile îngăduite muritorilor, anii fermecători ai studenţiei, vacanţele, dragostea până dincolo de dincolo pentru părinţi. Îşi ia curajul de a trăi şi mâine, din bucuria că există un loc în care, întorcându-se, va trăi îmbrăţişarea tămăduitoare a mamei. De fapt, autorul este un om optimist, locuit de o forţă vitală, care îl face să râdă sănătos şi cu poftă, de circul lumii. A învăţat că viaţa este foarte frumoasă şi de aceea, o celebrează zilnic, aşa cum se cuvine.

                  Identitatea lui Ovidiu Scridon este limpede şi cântată cu mândrie: ,,Sunt fecior cu vorba rară,/Născut în mijloc de ţară,/Pe o vale lâng-un deal,/Într-un loc numit Ardeal.”

                  Ne oferă o parte din fiinţa sa, concretizată în ,,Portretul unui gând”. Se cuvine să îi mulţumim, aplaudându-l la scenă deschisă. Pentru că fiinţa lui Ovidiu Scridon este spintecată de o sensibilitate dureroasă, nobilă, care se hrăneşte cu dragoste şi prietenie.

                  Acum, din substanţa clipei ce trece, Ovidiu Scridon, îşi construieşte viitorul. Senin, calm, profesionist, îşi vede de treabă. Scrie, compune, cântă şi în toate acestea se ia în serios, ceea ce poate fi suficient pentru a consolida un destin, numit Ovidiu Scridon.

       Un diagnostic.  Ovidiu Scridon e  bolnav. De iubire. Cu frisoane grele de  poezie. Cu frisoane grele de muzică. Fiindcă, la boala sa, Iubirea , Dumnezeu a  mai pus două talente-de-tămăduire : poezia  și   muzica. Folk, îndeobște…

         Poezia lui are o deformație celestă. E scrisă  metric, geo-metric si-metric , tocmai spre a fi,  musai de a fi… cântată. Nu pot spune  însă nici că poemele lui ar fi pure texte de pus pe  muzică. Fiindcă,  la  noi cuvântul ”text” s-a cam depreciat. Și l-a compromis acea muzică  ușoară cu care  folkul se bătea prin anii 75-80. Una e să spui ”text” și alta ”poezie”. Deși există, cred eu, și o formulă mediană: ”versuri”. Părerea mea e repet, că  muzica  ușoară a distrus  ideea de, măcar de … vers. Și, nu-s de vină textierii pentru acele  enormități  gen ”soare-mare”, ”țară-vară” sau  –  citatul preferat al lui Tudor Gheorghe –  ”ogor-tractor”. De vină erau rigorile ideologice  comuniste.  Fiindcă un textier avea  alături de condei lista cuvintelor  interzise. Spre exemplu ”moarte” era unul, fiindcă în societatea comunistă  nu trebuia să  moară nimeni. De aici  veselia sinistră a unor texte optimiste,   idioate făcute așa ca să treacă de cenzură. Explic aceste interdicții vechi  de  istorie a ideologiei aplicate, ca să se  înțeleagă ce vreau eu a spune  prin ”versuri” și ”versuri de cântat”. Deci, sunt o poezie rimată  perfect,  populată cu imagini și metafore, făcută pentru a  îmbrăca, sau a se  îmbrăca într-o melodie.

         Aici apare problema diferențierii muzicii folk de celelalte genuri. Ea folosește cu mici excepții versuri sau poeme adevărate, scrise de clasici, notorii  fie și necunoscuși, dar Poeți.

         Din această perspectivă , în cazul Scridon avem de-a face  cu  un  Poet. Un  ”poet de  muzică…” Nicidecum  un textier… Aștept cu nerăbdare  încă  o carte a Poetului , Una  nedestinată  cântecului  spre a-mi întregi imaginea că Ovidiu Scridon scrie și Poezie pură.

         Dealtfel , mina  descoperită în sufeltul lui  prin acest op arată un zăcământ bun. Promițător. Îmbucurător. Sigur s-ar putea, ca  poet ce îs pe  lumea asta, să fiu  prea  pretențios.  Să-i cer prea mult. Deși nu cred  în această ipoteză. Oricum, chiar dacă  ne-am  opri la versurile  minunte din această carte  –  destinate, botezate, însemnate spre a fi cântate –  cu certitudine, Ovidiu Scridon e Poetul propriilor cântece.

         Și asta e chiar,  destul. Suficient ca act artistic. În care, scopul este  unul generos și  înălțător: a cânta spre a încânta sau a descânta.